costica

Bunica-mea, zic, femeie cu frica lui Dumnezeu, de cate ori ma videa isterica (hehehe!) se-ndrepta anevoie de shale si-mi zicea, clatinand din cap: “Lusha, mamii, parc-ai fi Costica a lu’ Luba!”. Mi se facea rusine, drept consecinta si, de ciuda, taceam.


Costica al Lubei era idiotu’ satului, care-si petrecea timpu’ fie cutreierand ulitiele prafoase certandu-se de unul singur, fie fugarind copiii cale di trei uliti, pan’ ha- ha-hat, la marnea satului. Avea asta, Costica, o toporisca frumoasa, scurta-n coada, pe care-o dadea de-a azvarlita dupa liota de dracotei cari aruncau cu gorgoaze-n dansul, scornindu-i porecle.
Pe cand eram coada plutonului, m-o atins si pe mine barditza aia, fix in fluierul piciorului stang!
Mamaaaa, ce-am mai chirait! De necaz, vezi bine, iara nu de durere, ca erau vremi de scalda si batea soarele in luciul apei a chemare si io nu puteam intra … mi-o zis mamaie ca la buba rea ce-aveam, de intram in apa, cherea descanticu’ si n-am riscat.

Luba asta era femia dracului, urata ca o zi de munca si catza nevoie mare. Mergea clatinat, tarsindu-si chiciorul stang, care-i tot ramanea-n urma.
Se soptea printre pitici, ca-i vrajitoare, ca fii-su n-o fost asa mereu, ci om cu stare si scaun la cap!
Ca s-o pedepsasca pe cotoroantza ‘a batrana, ca prè facea farmice-n tat satu’ Dumnezau i-o pedepsit baietu pleznind in casa lui cu-n fulger, si-o ars toata sandramaua pan’ la lut, dimpreuna cu cei doi baieti de-i avè cu muierea lui.
Iac’ asa umbla vorba ca de-atunci mintile lui Costica se ratacisera si ca era omu’ Necuratului, care-l vizita noaptea cand el urla cuprins de fierbinteli “Mananc caaaaaaaarrrrrrrneeee, futu-ti dum-ne-zzzeeeiii mmma-tiiii, manaaaanc caaaaaaaaarrrrrrrrrrrrrrrrrneeeeeeeeeeeee!” de-ti baga sloiuri in sange si mai multe nu!!!

Asa … In ziua aia de care vreau a va povesti, mi-aduc aminte, se facuse cerul auriu precum mierea de-o vindeau alde Suta (ai dracului, ce scump o dadeau!).
Eram vreo patru puradei mai zdraveni pe cari nu-i biruise arsita lui cuptor si ne plictiseam aruncandu-ne unu’ altuia cu praf in cap.
Eram asa… las-ma sa te las, jocul ameninta a ne trimite pe fiecare pe la cashile lui, cand, Florin avu maiestrul gand de-a-i juca iar farse nebunului ala a lu’ Luba!
Statea aproape, pe ulita ailalta, langa tzatza Marioara, zgarca aia de baba de lega cainii ciobanului de ciresh, ca sa nu ne-atingem da fructe si sa ne uscam de pofta, jinduind minuni dulci, printre scandurile gardului…“da-le fa, Marioara, un sortz de cirese la copchii, faaah, ca se bolnaheste”, strigau babele, si aia se prefacea a n-auzi, ca surda nu era!
Da, si, precum ziceam, ajunseram pash-pash si ne strecuraram binisor in curtea nebunului.
Batatura, precum omu’, vorba bunei – infricosatoare buruieni, crescand invartite, indemnandu-se una pe alta, gata-gata sa-nghita casa aia cu ochii scosi si gura cascata, ca un mort.
Infricosata tremurala ne cuprinse-atunci pe tuspatru, ca din senin.
Costica dormea rastignit intr-un pat de fier din bucataria lui afumata. Intr-o oala ii bulbucea un abur moale si-aroomaaaat …”papshoi fiert!!!!!!!!!” racnira simturile starnite valmes-balmes, tintuind frica ce-o aveam, cu nasu-n praf, lesinata.
Hotararam pe muteste sa videm clar de-i papsoi ce fierbe-acolo, iara nu vreo lighioana de-a babatiei (un cotoi mort, sau serpi, cine putea sti?) si sa-i furam oala cu totul …
Intru dara prima, c-aveam ceva a-i demonstra lui Florin.
Aia toti, incetutz, dupa mine, mortz’ da frica. Ieu doua carpe de nu’sh de pe unde, si cand sa ridic de capac, zlobozesc deznadajduit si aprig strigat de durere. Aburu’ dreacu’ parca fu stapanul oalei si-l trezi pe stapanu cel’lalt cu un urlet prelung - al meu.
Sa va zic c-am inlemnit, ar fi cam de prisos.
Il vazui pe Costica cu-ncetinitoru’ radicandu-se, matahala, intr-o rana si privind tampit la noi, cam cat sa-ti treca o parere, apoi pasind leganat-amenitator catra mine, cari cercam zadarnic sa nu-mi inghit limba ce-abia o folosisem la zbierat. Gandeam, la repezeala, ca daca tip, mi-o veni buna, sau nea Tase-n ajutor, ca in tzatza Marioara nu-mi puneam nadejdile.
In van, ca-mi incremenise parca si timpul, daramite glasciorul subtirel ca firul de arnica.
Bah, si vine ala si-mi dezlipeste anevoie spinarea de pertele care m-ajunsese din urma cand ma tot dam inapoi din calea raului si ma cerceteaza atent la mana-n care mai aveam capacu’. Ranjind apoi la mine cu cei trei dinti galbeni ca niste tezle, iè o cana si-mi toarna apa rece peste mana rosha, se-ntinde-apoi ca elasticu’ peste geam si rupe-o frunza-doua de p-acolo.
Il vad sh-acuma si-nca-aud cum sfasie aerul fasii-fasii din propria camase, cu care ma oblojeste atent, respirand anevoie in timp ce-mi rotunjea frunzele pe rana.
Urmeaza un mic gol in timp si ma vad mancand pap’soi fiert si frecat cu sare pe mushama soioasa si ferfenitita, holbandu-ma cu interes la mainile uriase ale nebunului, care se zgaia si el la mine, bucuros, rontaindu-si porumbul.
De ceilalati copii nu-mi mai amintesc nimic - fugisera probabil de mult, imprastiati ca potarnichile de un ogar istetz.

De-atunci nu ma mai umileste buna.
Ii arat la randu-mi dintii cand zice ca ma port nebuna, ca ‘ala a lu’ Luba’.
Is pretina cu idiotu’ si fac prapad in dracarime cand il scalambaie sau dau cu pietre dupa el.
Cand si cand, ma mai trimite buna cu o strachina, cu cate ceva d-ale gurii. Costica iè farfuria, o rastoarna pe masa lui, o sterge apoi cu poala camasii si mi-o da inapoi bolborosind ceva, ca ‘bogdaproste’. Se sprijina apoi c-o mana-n capul meu balai si-mi ranjeste multumit.
Se cata pin buzunare, imi da vreo pruna, un pumn de seminte, mereu cate ceva.
Odata mi-a dat fragi, si-alt’data m-a lasat sa-i aleg singura – ii crescuse dumnezeu pentru el, pe sub buruieni.

Si tot de-atunci iubesc nebunii, indiferent de cum se manifesta.
Si tat de-atunci ma fascineaza mainile oamenilor.
Nu mai arunc: nici cu pietre, nici cu gorgoaze.
Mi-a ramas doar obiceiul prost de-a-mparti ghionturi.


asta-u ultima mea 'creatie'.
dati cu oo ...:))