sâmbătă, iunie 30, 2007
sâmbătă, iunie 23, 2007
Text 3: Ziua H
Ziua H
Nu era obosit, cu toate ca parea sa fuga de o vesnicie pe iarba umeda. Incetini putin si arunca o privire dupa umar: doar pajistea goala, luminata de soarele diminetii. Intoarse capul si se opri brusc, evitand coliziunea. Masura cu privirea: sus-dreapta-stanga. Zidul de caramida se intindea aparent la nesfarsit. Se uita din nou inapoi; apoi in fata la obstacolul nou descoperit. Incepu sa rasufle greu, de parca oboseala il ajunsese din urma. Se lasa usor de picioare si se aseza turceste cu ochii inchisi, incercand sa-si controleze respiratia. Dupa cateva minute, sari in picioare, isi mai masura o data adversarul, si o lua hotarat la stanga, pe langa zid. Mergea incet, masurand cu privirea zidul neatins de vreme. Din cand in cand se uita spre stanga si in fata lui. Pasii, la inceput masurati, s-au transformat intr-o alegare din ce in ce mai accelerata de nerabdare. Pe zid, se vedea ceva alb, o dunga, aparent o iluzie, repede transformata in realitatea existentei unei ferestre. Ramase neclintit in fata ei: o fereastra ca oricare, cu tocul alb, proaspat vopsit, cu geamuri mate Se uita nedumerit in jur, din nou la fereastra. El era afara. Sau fereastra nu avea deloc manere pentru deschidere. Se invarti cativa metri jur imprejur cautand cu privirea pe jos, din cand in cand aruncand priviri furisate spre mister. Isi scoase tricoul, il infasura strans pe mana dreapta, apoi izbi puternic geamul. Zgomotul asteptat, de sticla sparta nu se auzi, totusi geamul se facu tandari. De partea cealalta la fel: un camp verde, fara margini. Desfasura tricoul si baga mana prin spartura, bajbaind dupa incuietoare. Deschise larg fereastra, tragand aer in piept, la fel cu facea in fiecare dimineata, cu bratele sprijinite de pervaz. Reincepu sa se plimbe in cerc, de data asta cu maine la spate, meditativ. Se opri cu ochii atintiti spre dincolo si porni incet spre deschidere. Incaleca un picior peste pervaz, apoi pe celalalt si ramase asa, cu picioarele leganandu-se suspendate. Saltul era scurt, dar in fractiunea de secunda in care ar fi trebuit sa atinga iarba clipi si ramase doar caderea in gol, spasmele membrelor si gura schimonosita intr-un urlet mut… Se trezi brusc, stand pe pat, in capul oaselor, cu ochii holbati. Cu o miscare nesigura intinse mana pana la noptiera si opri soneria ceasului. Ochii inca incetosati de somn erau acoperiti de clipiri dese, uimite. Cu un oftat de usurare se ridica de pe pat, tatonand covorul. Zambetul se transforma iute in ras, urmat de pasi precipitati catre baie. Multa apa rece, o data si inca o data. Inchise robinetul si se privi in oglinda murmurand: - Azi e ziua! Da!... E ultima zi cand ma va tine de brat iubita mea… viitoarea mea fosta iubita… parca aud: “cetatene Iulian Voicu, o iei in casatorie pe cetateana Maria Preda…?” Rase din nou si, aparent golit de ganduri, se grabi sa-si pregateasca plecarea.
Nu era obosit, cu toate ca parea sa fuga de o vesnicie pe iarba umeda. Incetini putin si arunca o privire dupa umar: doar pajistea goala, luminata de soarele diminetii. Intoarse capul si se opri brusc, evitand coliziunea. Masura cu privirea: sus-dreapta-stanga. Zidul de caramida se intindea aparent la nesfarsit. Se uita din nou inapoi; apoi in fata la obstacolul nou descoperit. Incepu sa rasufle greu, de parca oboseala il ajunsese din urma. Se lasa usor de picioare si se aseza turceste cu ochii inchisi, incercand sa-si controleze respiratia. Dupa cateva minute, sari in picioare, isi mai masura o data adversarul, si o lua hotarat la stanga, pe langa zid. Mergea incet, masurand cu privirea zidul neatins de vreme. Din cand in cand se uita spre stanga si in fata lui. Pasii, la inceput masurati, s-au transformat intr-o alegare din ce in ce mai accelerata de nerabdare. Pe zid, se vedea ceva alb, o dunga, aparent o iluzie, repede transformata in realitatea existentei unei ferestre. Ramase neclintit in fata ei: o fereastra ca oricare, cu tocul alb, proaspat vopsit, cu geamuri mate Se uita nedumerit in jur, din nou la fereastra. El era afara. Sau fereastra nu avea deloc manere pentru deschidere. Se invarti cativa metri jur imprejur cautand cu privirea pe jos, din cand in cand aruncand priviri furisate spre mister. Isi scoase tricoul, il infasura strans pe mana dreapta, apoi izbi puternic geamul. Zgomotul asteptat, de sticla sparta nu se auzi, totusi geamul se facu tandari. De partea cealalta la fel: un camp verde, fara margini. Desfasura tricoul si baga mana prin spartura, bajbaind dupa incuietoare. Deschise larg fereastra, tragand aer in piept, la fel cu facea in fiecare dimineata, cu bratele sprijinite de pervaz. Reincepu sa se plimbe in cerc, de data asta cu maine la spate, meditativ. Se opri cu ochii atintiti spre dincolo si porni incet spre deschidere. Incaleca un picior peste pervaz, apoi pe celalalt si ramase asa, cu picioarele leganandu-se suspendate. Saltul era scurt, dar in fractiunea de secunda in care ar fi trebuit sa atinga iarba clipi si ramase doar caderea in gol, spasmele membrelor si gura schimonosita intr-un urlet mut… Se trezi brusc, stand pe pat, in capul oaselor, cu ochii holbati. Cu o miscare nesigura intinse mana pana la noptiera si opri soneria ceasului. Ochii inca incetosati de somn erau acoperiti de clipiri dese, uimite. Cu un oftat de usurare se ridica de pe pat, tatonand covorul. Zambetul se transforma iute in ras, urmat de pasi precipitati catre baie. Multa apa rece, o data si inca o data. Inchise robinetul si se privi in oglinda murmurand: - Azi e ziua! Da!... E ultima zi cand ma va tine de brat iubita mea… viitoarea mea fosta iubita… parca aud: “cetatene Iulian Voicu, o iei in casatorie pe cetateana Maria Preda…?” Rase din nou si, aparent golit de ganduri, se grabi sa-si pregateasca plecarea.
vineri, iunie 22, 2007
Text 2: Cum a contribuit Joanna la progresul omeniri sau coada lui Joe
Cum a contribuit Joanna la progresul omenirii sau coada lui Joe
Coada la peste incepea sa se formeze in momentul in care se deschideau usile. Ca un fel de extensie a lui Joe, vinzatorul, coada disparea in momentul cind el isi scotea sortul si cipilica de lucru sa plece acasa. A doua zi, la 10 fix, coada aparea din nou, se mentinea pina la 6, si tot asa, 6 zile pe saptamina, timp de 12 ani de cind se deschisese supermarketul. Duminica era inchis. “Ieri la biserica l-am intilnit pe unchiul lui Sam. L-am intrebat de nepot, ca nu l-am mai vazut de mult . Sam e in Afganistan de citeva luni “, povestea Joe cozii in timp ce iesea din camera frigider din spatele tejgelei. Tinea in brate o stiuca , Stralucitoare, solzii parca se miscau, in mina lui Joe parea vie. “ Cite bucati vrei?” o intreba pe Joana, clienta la rind, in timp ce aseza pestele pe tejghea. Taie-mi te rog doua, asa, late cit palma. Ai o reteta de stiuca la cuptor? O tot fac la tigaie si barbatu-meu s-a plictisit. Joe avea nu una ci doua..Acoperita bine cu unt si lamiie, alta cu legume. Coada agitata murmura: “Joe, grabeste-te”.. . “Imediat” Aparea din nou, fie cu un cod, sau o bucata de somon, sau un morun. “.Pastravul nu e bun astazi”, a anuntat suficient de tare sa fie auzit de cumparatori, dar nu si de seful magazinului. Linga tejghea era o vitrina minuscula. Oricine trecea se oprea sa se uite. Aranjata cu grija de Joe in fiecare dimineatza , expunea ofertele zilei. “Splendoarea oceanelor lumii, in carne, dar fara multe oase” glumea el.. Joe, masiv si roscat, , cind nimerea in spatele ei, vitrina ii ajungeape la mijloc. Luminata cu albastru pe dinauntru, semana in mod ciudat cu o radiografie. Stomacul lui Joe, parea atunci plin de peste. Rareori, in special in apropierea sarbatorilor, Joe avea voie sa comande varietati neobisnuite:rechin, somon din Alaska, sau maki maki.” Le-am comandat special. Educ gustul publicului”-spunea el cu falsa ingimfare intr-un un accent german voit ingroshat. Aiurea, stia despre pestii astia de la localnici, in Germania copilariei lui, nici nu auzise de soiurile alea. . In scimb avea un numar impresionant de retete pentru fiecare, peste sau client, pe care le recita in amanuntime: greutatea, cantitatea, cita sare si lamiie.. “Grabeste-te Joe,” mai auzea din cind in cind cite o voce nerabdatoare. Joe nu se supara si nici nu se grabea nicodata. Ani de zile coada nu a suferit nici un fel de modificare infara celor care plecau si cei ce-i inlocuiau. Batrini se mutau, la soare sau la cimitir, copiii lor cu copii proprii continuau procesiunea.. de la 10 la 6, saze zile pe saptamina. Un incident cu un client , ultimul la coada, care alergase sa faca ceva cumparaturi si -si pierduse rindul, a determinat seful supermaketului, oarecum bucuros de agitatie, sa aibe o initiativa:. a introdus numere de ordine. initiativa, bine primita, a schimbat radical forma cozii. Oamenii nu se mai aliniau ci ocupau pozitii lejere in jurul tejgelei. Stateau de vorba, prieteni cu vecini, cunoscuti vechi si necunoscuti, asteptind sa le fie strigat numarul., “23”. “ Cu ce va servim domnitza? “4 stekuri de somon, sint cam 3 pounds. Nu sint in reduse saptamina asta, da daca va place codul, e proaspat, neinghetat, si de la o ferma organica, in plus in saptamina asta au un pretz redus ca am cumparat o cantitate mare. Rumenesti bucatile in unt, apoi le inabusesti in folie cu putina lamiie si marar. Mmmm. “Da-mi si mie patru bucati din astea Joe, a spus si urmatorul client. “Ce-ti mai face nepotica”, l-a intrebat Joe. “Care din ele?” “Cum, ai mai nascut una?” -ridea Joe cu gura pina la urechi. Ridea si clientul.” Joe grabeste-te” soptea totdeauna cineva mai grabit. . . “ Joana ce gatim sotului astazi?. Joe a dat si raspunsul Uite, incearca tuna asta, carne frageda, o sa-i placa precis..” Nu multumesc a raspuns Joana, cu gest al miini, si o stringere de buze. Da-mi te rog 4-5 creveti din cei mijlocii. Joe a insistat, parca special sa fie auzit de toata lumea din jur. Tuna e cel mai bun lucru pe care il am. Joana nu a raspuns, dar privirea ei neobisnuita si rece l-a facut pe Joe sa nu mai puna alte intrebari. Doar a mai scapat o remarca, o remarca prea mult “pacat de tuna asta minunata.. Sotul, hmmma ...si-a deschis aripile? “.Era clar ca intelesese. Asa cum viata, chiar atent si cu grija traita are intotdeauna moarte,casatoria Joanei cu cel pentru care gatise atit de variat si proaspat, se terminase. Desigur nu se simtea obligata in nici un fel sa dea socoteala de nefericitul eveniment. .. Isi simtea privatiunea invadata Era din ce in ce mai furioasa, ca fusese descoperita.De un vinzator de peste. Nu era treaba lui.. Era era atit de furioasa de indiscretie ca se gindea sa faca o plingere sefului supermarketului. Joe vorbeste prea mult si se baga in toate. Nu este eficient si coada se misca prea greu. Si s- a jurat sa nu mai dea pe acolo. Dar ca intotdeauna dupa moartea vine viata, sau macar o schimbare. Supermarketul, cit de curind, urma sa capete o infatishare noua. . Peste tot se pusesera anunturi cu planuri de renovare. Si foarte curind planurile s-au pus si in aplicare. . Tejghelele au fost acoperite cu plastic sa fereasca alimentele de praful de constructie, scari peste tot, oamenii se strecurau pe linga panouri din placaj, si paseau cu grija peste placi de lemn care inlocuiaua faianta proasapt scoasa.. Nici vinzatorii nici cumparatorii nu mai gaseau nimic, dar Joe, incerca sa mentina o stare de cit de cita normalitate. Glumea cu trecatorii, cind cumparatorii lipseau. Nu vroia sa renunte la numerele de ordine. Chiar daca era un singur cumparator, ii intreba. “Ce numar aveti?” Cei obisnuiti nu protestau, dar cei noi, multi dintre ei curiosii care intrau pentru prima data pentru preturile speciale oferite de magazin, rideau sau se enervau de cerintza. Intr-o zi Joe a renuntat la numerele de ordine, dar nu a renunat sa strige catalogul cozii. Ce se aude cu Dan, sau cu Michael, Unde o fi Maria, da doamna Cornelia a nascut deja? Unde o fi Joana? N-am mai vazut-o de mult. Cam dupa jumatate de an , s-a petrecut o renastere dubla.. La deschidera oficiala a supermarketului, Joana a intrat zimbind cu coc, pe tocuri si un nou prieten care o astepta flamind acasa. Supermarketul parca zimbea cu ea. Baloane peste tot, cumparatorii eru tratati cu gustari donate de furnizori. , legumele si fructele erau aranjate pe culori- de parca erau tablouri intr-o expozitie. Incidentul cu Joe parca nici nu existase, Joana se indrepta ca de obicei sa-si ia numarul la coada. . A trebuit sa schimbe directia obisnuita ca sa ajunga la sectia de peste. Podeaua cea noua era atit comoda la mers si silentioasa, ca desi pe tocuri inalte, Joana se simtea usoara. Raionul avea acum o vitrina uriasa, un fel de aqvarium. “Totul este extrem de proaspat,” i-a explicat seful magazinului simbolismul pestilor care inotau de la un capat la altul al bazinului. “Tocmai pescuit din ocean, asa cum vedeti”, a incercat el o gluma.. Joana a cautat numerele de ordine si a gasit un tabel electronic cu numele diverselor produse de vinzare. A urmarit un firul imaginar al unei cozi inexistente La capatul ei nici Joe nu mai era.. “Vorbea prea mult si se baga in toate. Ineficient, L-am scos la pensie timpurie. Cu el am scos si coada atit de ....inceata. Vinzatorii cei noi sint experti in pascarie, un grup de profesionisti, aici nu mai poti sa vinzi fara sa fi trecut un cursuri de specialitate” a asigurat-o seful magazinului. Comenzile se fac la panou. Apasati pe ce doriti si cit doriti si marfa va ajunge –direct din oceanul Indian sau Pacific, de la ferme renumite sau marile lacuri, impachetata in sacosa dumneavoastra. Asta e progres”. Joana a simtit dintr-o data frigul din magazin. Si-a strins bratele in jurul corpului sa se incalzeasca. Aerul conditionat. Cel ce s-a gindit primul la el a fost si el un nemultumit temperatura era imposibila in spitatalul in care lucra. Dar cind in sfirsit a fost folosit pentru prima oara la racirea unei case, ce nefericit trebuie sa fi fost copilul inventatorului. Fara indoiala ca locuintza era prea rece. Si copilul constuctorului primului bloc de apartamente. De acolo de la etajul de unde tatal lui a conceput rezolvarea problemei locative a omemirii, nu ar fi vrut probabil nimic altceva decit sa stea la bunica in casa cu curte. Joana cu pasi grabiti a iesit din magazin. Cind usile automate s-au deschis, a tras cu nesatz in piept aerul strazii, cu tot cu mirosul gazelor de esapament, al castanelor prajite, al trecatorilor asudati de canicula, si zgomotul pantofilor lor pe trotoarul incalzit. A mai respirat adinc inca o data, ca si cum nu i-ar fi ajuns, parca vroia sa pastreze clipa acea, in care era prezentul, trecutul, si viitorul trecutului, exact si indelung,.. Progresul omenirii putea sa mai astepte..
Coada la peste incepea sa se formeze in momentul in care se deschideau usile. Ca un fel de extensie a lui Joe, vinzatorul, coada disparea in momentul cind el isi scotea sortul si cipilica de lucru sa plece acasa. A doua zi, la 10 fix, coada aparea din nou, se mentinea pina la 6, si tot asa, 6 zile pe saptamina, timp de 12 ani de cind se deschisese supermarketul. Duminica era inchis. “Ieri la biserica l-am intilnit pe unchiul lui Sam. L-am intrebat de nepot, ca nu l-am mai vazut de mult . Sam e in Afganistan de citeva luni “, povestea Joe cozii in timp ce iesea din camera frigider din spatele tejgelei. Tinea in brate o stiuca , Stralucitoare, solzii parca se miscau, in mina lui Joe parea vie. “ Cite bucati vrei?” o intreba pe Joana, clienta la rind, in timp ce aseza pestele pe tejghea. Taie-mi te rog doua, asa, late cit palma. Ai o reteta de stiuca la cuptor? O tot fac la tigaie si barbatu-meu s-a plictisit. Joe avea nu una ci doua..Acoperita bine cu unt si lamiie, alta cu legume. Coada agitata murmura: “Joe, grabeste-te”.. . “Imediat” Aparea din nou, fie cu un cod, sau o bucata de somon, sau un morun. “.Pastravul nu e bun astazi”, a anuntat suficient de tare sa fie auzit de cumparatori, dar nu si de seful magazinului. Linga tejghea era o vitrina minuscula. Oricine trecea se oprea sa se uite. Aranjata cu grija de Joe in fiecare dimineatza , expunea ofertele zilei. “Splendoarea oceanelor lumii, in carne, dar fara multe oase” glumea el.. Joe, masiv si roscat, , cind nimerea in spatele ei, vitrina ii ajungeape la mijloc. Luminata cu albastru pe dinauntru, semana in mod ciudat cu o radiografie. Stomacul lui Joe, parea atunci plin de peste. Rareori, in special in apropierea sarbatorilor, Joe avea voie sa comande varietati neobisnuite:rechin, somon din Alaska, sau maki maki.” Le-am comandat special. Educ gustul publicului”-spunea el cu falsa ingimfare intr-un un accent german voit ingroshat. Aiurea, stia despre pestii astia de la localnici, in Germania copilariei lui, nici nu auzise de soiurile alea. . In scimb avea un numar impresionant de retete pentru fiecare, peste sau client, pe care le recita in amanuntime: greutatea, cantitatea, cita sare si lamiie.. “Grabeste-te Joe,” mai auzea din cind in cind cite o voce nerabdatoare. Joe nu se supara si nici nu se grabea nicodata. Ani de zile coada nu a suferit nici un fel de modificare infara celor care plecau si cei ce-i inlocuiau. Batrini se mutau, la soare sau la cimitir, copiii lor cu copii proprii continuau procesiunea.. de la 10 la 6, saze zile pe saptamina. Un incident cu un client , ultimul la coada, care alergase sa faca ceva cumparaturi si -si pierduse rindul, a determinat seful supermaketului, oarecum bucuros de agitatie, sa aibe o initiativa:. a introdus numere de ordine. initiativa, bine primita, a schimbat radical forma cozii. Oamenii nu se mai aliniau ci ocupau pozitii lejere in jurul tejgelei. Stateau de vorba, prieteni cu vecini, cunoscuti vechi si necunoscuti, asteptind sa le fie strigat numarul., “23”. “ Cu ce va servim domnitza? “4 stekuri de somon, sint cam 3 pounds. Nu sint in reduse saptamina asta, da daca va place codul, e proaspat, neinghetat, si de la o ferma organica, in plus in saptamina asta au un pretz redus ca am cumparat o cantitate mare. Rumenesti bucatile in unt, apoi le inabusesti in folie cu putina lamiie si marar. Mmmm. “Da-mi si mie patru bucati din astea Joe, a spus si urmatorul client. “Ce-ti mai face nepotica”, l-a intrebat Joe. “Care din ele?” “Cum, ai mai nascut una?” -ridea Joe cu gura pina la urechi. Ridea si clientul.” Joe grabeste-te” soptea totdeauna cineva mai grabit. . . “ Joana ce gatim sotului astazi?. Joe a dat si raspunsul Uite, incearca tuna asta, carne frageda, o sa-i placa precis..” Nu multumesc a raspuns Joana, cu gest al miini, si o stringere de buze. Da-mi te rog 4-5 creveti din cei mijlocii. Joe a insistat, parca special sa fie auzit de toata lumea din jur. Tuna e cel mai bun lucru pe care il am. Joana nu a raspuns, dar privirea ei neobisnuita si rece l-a facut pe Joe sa nu mai puna alte intrebari. Doar a mai scapat o remarca, o remarca prea mult “pacat de tuna asta minunata.. Sotul, hmmma ...si-a deschis aripile? “.Era clar ca intelesese. Asa cum viata, chiar atent si cu grija traita are intotdeauna moarte,casatoria Joanei cu cel pentru care gatise atit de variat si proaspat, se terminase. Desigur nu se simtea obligata in nici un fel sa dea socoteala de nefericitul eveniment. .. Isi simtea privatiunea invadata Era din ce in ce mai furioasa, ca fusese descoperita.De un vinzator de peste. Nu era treaba lui.. Era era atit de furioasa de indiscretie ca se gindea sa faca o plingere sefului supermarketului. Joe vorbeste prea mult si se baga in toate. Nu este eficient si coada se misca prea greu. Si s- a jurat sa nu mai dea pe acolo. Dar ca intotdeauna dupa moartea vine viata, sau macar o schimbare. Supermarketul, cit de curind, urma sa capete o infatishare noua. . Peste tot se pusesera anunturi cu planuri de renovare. Si foarte curind planurile s-au pus si in aplicare. . Tejghelele au fost acoperite cu plastic sa fereasca alimentele de praful de constructie, scari peste tot, oamenii se strecurau pe linga panouri din placaj, si paseau cu grija peste placi de lemn care inlocuiaua faianta proasapt scoasa.. Nici vinzatorii nici cumparatorii nu mai gaseau nimic, dar Joe, incerca sa mentina o stare de cit de cita normalitate. Glumea cu trecatorii, cind cumparatorii lipseau. Nu vroia sa renunte la numerele de ordine. Chiar daca era un singur cumparator, ii intreba. “Ce numar aveti?” Cei obisnuiti nu protestau, dar cei noi, multi dintre ei curiosii care intrau pentru prima data pentru preturile speciale oferite de magazin, rideau sau se enervau de cerintza. Intr-o zi Joe a renuntat la numerele de ordine, dar nu a renunat sa strige catalogul cozii. Ce se aude cu Dan, sau cu Michael, Unde o fi Maria, da doamna Cornelia a nascut deja? Unde o fi Joana? N-am mai vazut-o de mult. Cam dupa jumatate de an , s-a petrecut o renastere dubla.. La deschidera oficiala a supermarketului, Joana a intrat zimbind cu coc, pe tocuri si un nou prieten care o astepta flamind acasa. Supermarketul parca zimbea cu ea. Baloane peste tot, cumparatorii eru tratati cu gustari donate de furnizori. , legumele si fructele erau aranjate pe culori- de parca erau tablouri intr-o expozitie. Incidentul cu Joe parca nici nu existase, Joana se indrepta ca de obicei sa-si ia numarul la coada. . A trebuit sa schimbe directia obisnuita ca sa ajunga la sectia de peste. Podeaua cea noua era atit comoda la mers si silentioasa, ca desi pe tocuri inalte, Joana se simtea usoara. Raionul avea acum o vitrina uriasa, un fel de aqvarium. “Totul este extrem de proaspat,” i-a explicat seful magazinului simbolismul pestilor care inotau de la un capat la altul al bazinului. “Tocmai pescuit din ocean, asa cum vedeti”, a incercat el o gluma.. Joana a cautat numerele de ordine si a gasit un tabel electronic cu numele diverselor produse de vinzare. A urmarit un firul imaginar al unei cozi inexistente La capatul ei nici Joe nu mai era.. “Vorbea prea mult si se baga in toate. Ineficient, L-am scos la pensie timpurie. Cu el am scos si coada atit de ....inceata. Vinzatorii cei noi sint experti in pascarie, un grup de profesionisti, aici nu mai poti sa vinzi fara sa fi trecut un cursuri de specialitate” a asigurat-o seful magazinului. Comenzile se fac la panou. Apasati pe ce doriti si cit doriti si marfa va ajunge –direct din oceanul Indian sau Pacific, de la ferme renumite sau marile lacuri, impachetata in sacosa dumneavoastra. Asta e progres”. Joana a simtit dintr-o data frigul din magazin. Si-a strins bratele in jurul corpului sa se incalzeasca. Aerul conditionat. Cel ce s-a gindit primul la el a fost si el un nemultumit temperatura era imposibila in spitatalul in care lucra. Dar cind in sfirsit a fost folosit pentru prima oara la racirea unei case, ce nefericit trebuie sa fi fost copilul inventatorului. Fara indoiala ca locuintza era prea rece. Si copilul constuctorului primului bloc de apartamente. De acolo de la etajul de unde tatal lui a conceput rezolvarea problemei locative a omemirii, nu ar fi vrut probabil nimic altceva decit sa stea la bunica in casa cu curte. Joana cu pasi grabiti a iesit din magazin. Cind usile automate s-au deschis, a tras cu nesatz in piept aerul strazii, cu tot cu mirosul gazelor de esapament, al castanelor prajite, al trecatorilor asudati de canicula, si zgomotul pantofilor lor pe trotoarul incalzit. A mai respirat adinc inca o data, ca si cum nu i-ar fi ajuns, parca vroia sa pastreze clipa acea, in care era prezentul, trecutul, si viitorul trecutului, exact si indelung,.. Progresul omenirii putea sa mai astepte..
Text 1: In pragul despartirii
In pragul despartirii O toamnă limpede ca o eprubetă goală, spălată bine cu spirt. Vara abia pierise. Aşa se pregătea sa piară şi iubirea intre Vasile şi Nunuţa. Dar nu pierea, incă nu pierea, iubirea lor se tinea de viaţă cu o voinţă ingrozitoare de a trăi, de şi era intr-o stare de nespus. Era pe la ora patru după-amiaza. Tocmai atunci Vasile intră cu geamantanul in bucătărie. Acolo Nunuţa prăjea nişte cartofi. Ea credea că Vasile doarme şi cand colo, iată-l pe Vasile cu geamantanul. - Ce-i cu tine, Vasile? - A, nimic, da’ plec. - De ce? De ce, Vasile? ş Vasile era trist şi tăcea. - Ce e cu geamantanul ăsta? - A, nimic, e geamantanul meu. Cu el am venit, şi cu el plec. - Asa? Fără nici un preaviz? - Fără. - Si eu ce-am să fac? Vasile tace, Nunuţa tace. - Ce s-a intamplat? De ce? Spune-mi omule, ce s-a-ntamplat? - Nu. Nu s-a intamplat nimic. Mă doare capul. Cu tot momentul care o solicita la maxim, Nunuţa isi dădea seama că nu e cazul să-ncerce să-i ofere lui Vasile un antinevralgic. Sau ceva de genul ăsta. Spuse totusi: - Daca vrei, iti dau un antinevralgic. - Merci, am si eu, dar nu de antinevralgic e vorba. Nunuţa era asistentă medicală si era mandra de cate medicamente avea in casă. - Atunci? Spune-mi, vrei sa mă jignesti cu orice preţ? De data asta un val de sange ii veni in cap lui Vasile si dădu branci brutalitaţii lui naturale, brutalitate pe care insă el o credea sinceritate. Asta se-ntamplă de multe ori in viaţă, ne credem sinceri cand nu suntem decat brutali, adevăraţi măcelari sentimentali. - Tu mă-nţelegi, Nunuţa, că-ntre noi doi totul s-a sfarsit? Nunuţa izbucni in plans. Si ca să nu plangă prea tare, stranse servetul de vase in dinţi. Tocmai il avea in mană, nu stia la ce-l va folosi. Si acum iată! Poate mai bine l-ar fi pocnit pe Vasile cu el. Dar ea, biata de ea, se puse pe plans. Si-ncepu chiar sa sughită de plans, vai, biata de ea! - Ce vrei de la mine? - E prea tarziu, nu inţelegi? - Dar cum domnule, esti nebun, vrei sa pleci de la mine? Cum, mă, tocmai in concediu vrei tu sa pleci de la mine, cand n-am fost incă nicăieri si pleci acum si cu toţi banii tăi de concediu? E-adevarat că in acest moment, Nunuţa a fost din cale-afară de practică, dar ce e rău in asta? Omul trebuie sa fie practic in orice moment, pentru că altfel nu e bine, nu e bine! - Eu, Nunuţa, am ţinut la tine mai mult chiar decat la mama. Dar totul s-a sfarsit. Stii totul despre mine: cat castig, imi cunosti prietenii, dusmanii, imi cunosti trecutul , prezentul, ba chiar si viitorul! - Bine, dar ce vezi rău in asta? - M-am saturat, mă-ntelegi? Nu mai pot! - Spune-mi, ai găsit pe alta? Dar Vasile nu minţea, chiar ceva iraţional il apucase, vroia sa scape, desi era impreună cu Nunuţa de trei ani de zile. - De ce mă Vasile? Spune-mi, unde vrei sa te duci? - Ma duc la mama! - Dar ea stie că te duci la ea? - Nu, nu stie! Intre timp cartofii se prăjeau. Miroseau foarte frumos. - Spune-mi, tu in fond ce vrei de la mine? - Nu mai vreau nimic. Vreau să plec, sa cunosc poate pe altcineva. - Si cum, m ă? Imi spui asta chiar in faţă? In faţa mea? - Da-n faţa cui? - In faţa mea? Nenorocitule! Te-am adunat de pe stradă... - Pe mine? - Da. Pe tine. Nici măcar nu castigi atata pe lună. - Da’ ce, tu castigi atata? Lasă, că găsesti tu alt baiat. - Te vreau pe tine! - Pe cine? De ce tocmai pe mine? - Cum de ce, mă? Dar nu esti tu bărbatul meu? - Sunt. Dar nu cu acte. Alt moment de tăcere. - Bine, mă, Vasile, dar suntem impreună de trei ani. Mi-ai mancat cei mai frumosi ani ai vieţii, intre 23 si 26. Cei mai frumos ani... - Si eu nu ţi-am sacrificat cei mai frumosi ani ai vieţii? La un bărbat, intre 48 si 51 de ani sunt cei mai frumosi ani ai vieţii, asa să stii tu! - Fie, sa rămană asa cum vrei tu! Să ne despărţim, dar să rămanem prieteni, Vasile, că zicea o prietenă de-a mea, intotdeauna trebuie să rămană loc de-un bună ziua. Bună ziua, Vasile! Si-atunci Vasile vrea sa iasă. - Cum? Pleci? - Da. Plec! Bună ziua, Nunuţa! - Bună ziua, Vasile! Vasile pleacă, Nunuţa rămane singură, plange puţin, apoi plange mult, apoi nu mai plange deloc, ia un calmant si ea, se linisteste si mai mult, si-apoi pleacă, pleacă de nebună pe străzi si merge si merge si merge. Si-apoi se opreste. Si se-ntoarce acasă. Si-l găseste pe Vasile, care-o asteaptă cu două bilete la film. Se duc amandoi la film, apoi se-ntorc acasă, o mai duc asa vreo două săptămani si-apoi se despart de-adevăratelea. Fara motiv. Absolut fara motiv. Si totusi iubirea pentru Nunuţa existase-n sufletul lui Vasile, dar ea dispăruse parcă-n altă dimensiune a spaţiului său interior, cum dispar in triunghiul Bermudelor, in marele ocean Atlantic, atatea avioane si vapoare, chestiune incă neexplicată de marile academii si nici de cercetătarii care lucrează pe cont propriu. _____________________________________________________________________________________________________________________________________________________are lucreaza pe cont propriu. tlantic, atatea avioane
sâmbătă, iunie 16, 2007
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
