Sf. Valentin ...
Aceste randuri sunt numai pentru indragostiti, asa cum sunt eu si cum este el. Unul de celalalt.
Am dorit ca de Sf Valentin sa fiu cu el. Era la celalalt capat de lume. Dar ma macina dorul, dor de dor. Si am decis intr-o secunda... de Sf Valentin voi fi acolo, voi fi cu el. N-aveam nimic: nici viza, nici bani, nici concediu si nici vreun gand cum le voi rezolva. Aveam numai dorinta. Dar dorinta este resortul care ma determina sa fac lucruri nebunesti. Iar atunci cand te gandesti sa faci o surpriza cuiva drag, dorinta este cu atat mai mare. Il iubeam atat de mult... tot ce puteam eu sa-i dau era sa fiu langa el. Stiam ca asta l-ar fi facut fericit, tocmai pentru ca era aproape imposibil. Nu numai pentru ca intre noi erau mii de kilometri, dar nici unul dintre noi nu putea pleca spre celalalt, din diferite motive. Eu m-am hotarat sa le ignor. Si am pus in functiune un intreg arsenal care sa ma duca spre el. Telefoane, taxe, banci, internet... in sfarsit iata-ma intr-o dimineata friguroasa de februarie in fata ambasadei, stand la rand cuminte, alaturi de alti oameni care asteptau si ei. La coada, o doamna, asezata in spatele meu, povesteste ca si-a gasit cojocul in care e imbracata intr-o debara si ca, de 15 ani, nu l-a mai purtat. Miroase a naftalina. Ma intorc s-o vad. Are cam 65 de ani. A mai fost pe aici si stie care-i mersul treburile. Si da indicatii la toata lumea. Langa mine, un tip la vreo 35 de ani, superb. Camasa alba, cravata inchisa la culoare, un palton ca ala pe care l-a purtat Bush la depunerea juramantuluui. El se uita la mine, eu ma uit la el. Zambesc in sinea mea, gandindu-ma ca sunt aici doar pentru a-i face o surpriza unui barbat care mi-i drag, asa ca nu mai am disponibilitate nici macar pentru un flirt la coada la viza!
Lume, frig, emotii, supozitii, pareri... Nu-mi vine sa cred! M a bucur de parca as fi castigat la Loto! Am viza! Intrari multiple. Pe multi ani! Dar asta nu-i decat o floare cu care vreau sa fac primavara. In fta casei unui barbat aflat departe, departe, departe...
Hoyarasc sa plec mult mai devreme de 14 februarie. Nu mai am rabdare. Cineva imi face cadou biletul de avion, imi inchiriaza o masina de la aeroportul unde voi ateriza, altcineva imi da o suma considerabila pentru drum, cu ce mai am si eu, pot sa plec.
Nu stiu decat ca ma duc la o adresa... undeva, intr-un oras... unde locuieste cineva caruia vreau sa-i fac aceasta surpriza. Toti ce care participa a acest “complot” ma intreaba ce fac daca-l gasesc cu una?!? Imi asum si acest risc. Mai mult de-atat, e un barbat singur, tanar, eu sunt aici, el e acolo si nu ma face sa-l iubesc mai mult faptul ca m-asteapta pe mine de luni-luni de zile, gasind tot felul de “solutii” de unul singur! Dragostea noastra n-are nimic in comun cu ideea ca el se foloseste de o femeie sau de cinci pentru a ramane un barbat normal!
Sigur, teoria nu e valabila si la mine, ca ce face un barbat, nu poate face si femeia! Asa incat le zic: “Daca-l gasesc cu una, o astept sa se-mbrace si-o dau afara, ce pot sa fac?!?” Toti imi spun ca problema nu e la mine, ci la el, ca, daca-l gasesc intr-o ipostaza de genul asta, se-mpusca singur! N-am cum sa aflu decat daca ma duc pan-acolo!
Si iata-ma in avion... pai, Dumnezeu pupa-i-as talpile lui, doarme? Nu doarme, e treaz!
Din cand in cand ma gandesc cum o s-ajung eu in orasul ala... daca o sa ma descurc, cum o sa-l sun din fatza casei? Ma gandesc daca o sa ma sune el si-o sa-i intre robotul ala si-o sa-si dea seama ca sunt acolo? Da’ nu se gandeste el, ca stie ca n-am viza, stie ca sunt la ziua lui Bobo la munte, undeva unde n-am semnal, nici nu cred ca ma suna!!! Gandurile imi alearga in toate directiile. Ma gandesc daca nu sunt prea “nebuna” totusi pentru secolul asta?
Daca n-o sa se bucure? Ca stii ca surprizele sunt de doua feluri: placute si neplacute... Imposibil, imi dau eu singura curaj. Ma iubeste doar. Da’ daca ma iubeste numai la Bucuresti si l-oi gasi acolo cu nevasta si cu vreo trei copii?
Iti imaginezi ce-i poate trece unei femei prin cap atatea ore cat dureaza zborul! Si mintea mea e diabolica!
In sfarsit… ajung pe aeroport…degetele in dispozitivul pentru amprente, zambesc la camera foto, imi iau bagajele... urc, cobor... mai iau un lift... formalitati… si-ntr-un final iau in primire masina inchiriata. Gandeste-te inca o data, sunt la mii, multe mii de kilometri de casa, ma-ndrept spre un oras despre care doar am auzit, da’ care nu stiu exact pe unde vine, si ma duc la un barbat care stie despre mine ca sunt undeva la Sinaia, la o petrecere, si ca de-aia am telefonul inchis!
Dupa biletelul cu indicatii, pana la un moment dat ma descurc, dupa aceea insa... ma ratacesc... si nimeresc... nici eu nu stiu unde, ma uit pe geam si incep sa spun Tatal nostru. Zic: “Macar sa mor cu Dumnezeu pe buze!” nu cred ca mai pot sa scap de aici vie si fara urme! Nici nu stiu ce sa fac: “Sa stau pe loc, vin negrii astia peste mine! Sa merg mai departe? M-afund si mai tare. Sa cobor geamul, ca sa-ntreb cum sa ajung la pod, ma-mpusca astia direct! Da’ daca ma-mpusca doar, nu-i nimic, da’ mai intai ma sechestreaza, ma violeaza ei, ma mai dau si la niste prieteni si abia apoi scapa de mine! Chiftelute ma fac astia...” Surpriza mi-a trebuit, surpriza o sa am! Si la dreapta si la stanga numai negrii fiorosi, cu fetze de infractori. Unii joaca table cu pistoalele pe masa, altii traficheaza ceva (nu prea vad bine, ca nu m-apropii de trotuar!) in fatza unui bar... Unde te uiti, numai “peisaje” incurajatoare.
Si Dumnezeu iar se trezeste pentru mine!
Vad o masina de politie si niste politisti cu pistoalele atintite asupra unora pe care-i perchezitioneaza. Nici nu stiu ce sa fac: Sa opresc? Sa merg mai departe? Era totusi singura mea sansa. Las geamu-n jos si-l intreb cum sa fac s-ajung la ... Dupa ce-mi explica 5 minute, il intreb daca nu vrea sa ma insoteasca el. Baiat fin, politistul ma conduce. Nici nu era prea departe, am mers vreo douazeci de minute!
Dupa inca alte peripetii, gasesc strada, gasesc numarul, gasesc casa. Parchez si ma uit la geamuri. La care oare o sta el?
Nu-mi mai simt picioarele, mainile mi-au intepenit pe volan, inima-mi bate prea tare, tensiunea-mi creste. Formez numarul lui de telefon si ma rog Celui de Sus sa nu si-l fi inchis, asa cum face in fiecare noapte dupa ce se culca... Asta-mi mai lipsea, sa dorm in masina pana dimineata. Suna. Raspunde. Il intreb daca crede in miracole. Si crede. Ii spun sa deschida usa si el ma-ntreaba ca un copil prost: “Care usa?” “Cum care? Doar nu usa de la frigider, usa de la intrare!!” “Usa de la intrare?!? De la mine?!?” “Da, de la tine!” Inchid telefonul... il aud cum coboara pe scara, aud cheia invartindu-se in broasca si stiu ca face toate astea crezand ca-i un joc si ca i-am trimis doar un spirit pe care trebuie sa-l primeasca in casa. Nici prin gand nu-i trece ca as putea fi chiar EU. Sincera sa fiu, nu-mi vine sa cred nici mie!
Usa se deschide. Si-l vad pe barbatul acela pentru care am venit din cealalta parte a lumii, pentru care am intors pamantul invers s-ajung, barbatul acela care este motivatia intregii nebunii, dementze, spune-i cum vrei, pentru care am facut-o.
E frumos. Stiam asta.
Se uita la mine si e impietrit ca o statuie. Sta cu gura cascata, la propriu, tine inca telefonul la ureche, desi vede ca eu nu mai vorbesc, e mut si nu stie exact daca sunt eu sau halucineaza. Trece aproape un minut si-mi dau seama ca se albeste la fatza. E atat de blocat incat nu-mi zice nimic: nici sa intru, nici sa plec, nici sa stau. Nimic. Mi-e frica sa nu i se faca rau.
Intru-n casa peste el, ma asez pe treptele scarii de la intrare, el s-asaza in genunchi, se uita la mine si nu zice nimic. “Sunt eu!” Dupa cateva minute, ma-ntreaba justificat:
“Cum ai ajuns pana aici? Cine te-a adus? Cum m-ai gasit?”
Nu ma gandesc sa-i raspund, ci sa-l intreb daca e cu cineva, sa-i dau femeii timp
sa se-mbrace. “Sunt singur, baby! Cu cine sa fiu?!?”
Au urmat clipe-ntregi in care ne uitam unul la altul si nu ne venea sa credem ca suntem sub acelasi acoperis, ca ne tinem in brate, ca ne iubim atat de mult. A fost o dovada de dragoste pentru el, dar si una fatza de mine insami pentru a-mi demonstra ca pot.
Restul este tacere, vorba poetului!
In noaptea aceea m-a cerut in casatorie.
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 Kommentare:
Trimiteţi un comentariu